Generaţia Patriotă

via Noii Golani

Ei bine lume, it’s that time again … Nu, nu a venit încă Crăciunul şi nici anul nou, iar până la Moş Nicolaie mai e ceva vreme. Nu, “it’s that time again”, ştiţi voi, perioada aia când voi “sunteţi la putere”, când voi “decideţi soarta ţării”, când motorul democraţiei scârţie ruginit şi îi mai cade o şaibă, când stimabilii noştrii conducători aleargă din floare în floare, doar doar conving vreun fraier că el va duce ţara pe culmile gloriei. Aţi ghicit, e vorba de campania electorală şi de alegeri.

De spus s-au spus multe, defapt nici nu ştiu de ce mai scriu despre tema asta, trebuie să fi chior să nu fi observat că de vreo lună (ca să nu spun de mai multă vreme) suntem asaltaţi pretutindeni cu eternele promisiuni de viaţă mai bună. Peste tot feţe cunoscute şi mai puţin cunoscute pe afişe, pliante, pungi şi alte materiale care nu şi-au pierdut expresiile sinistre şi privirile perverse de vampiri politici şi bovine bipede . Peste tot promisiuni şi pomeni electorale cât mai variate şi pe gustul tuturor fraierilor; adevărată diversitate, parol.

Peste tot corturi şi bannere, însemne politice, discursuri, atacuri la persoană, acuze, dezvăluiri, soluţii pentru criza financiară, schimbări, şi desigur lupte politice, multe lupte politice, şi dăi şi luptă monşer, că din tot circul ăsta va trebui să alegi clownul cel mai potrivit care te va conduce în următorii patru ani.

În acestă glorioasă democraţie românească, după mii de zvâcniri tempestuase ale sistemului, în sfârşit avem ocazia să ne alegem reprezentanţii ca persoane, nu să alegem o listă de partid. Slăvit fie uninominalul, în numele marinarului, măriceanului, gospodarului cu ouă şi al şobolanului comunist, amen!

Dar cât de bun este uninominalul la urma urmei? În fond este o idee grozavă, admit acest fapt, de ce să alegi o listă de partid şi nu exact persoana care vrei să ajungă în parlament? Bun, dar după cum bine ştim socoteala de acasă nu e ca cea de la piaţă, altfel spus una e teoria şi alta e practica. Teoretic este un sistem de vot bun, practic nu ai pe cine alege. Ba mai mult, urmând tradiţia listelor de partid care credeţi că este mentalitatea alegătorului român?

“Cine sunt candidaţii din colegiul meu? Aha, cutare, cutărescu şi cutăriţă, mă întreb cine or fi că nu am mai auzit de ei până acum. Dar eu cu cine votez? Ia să vedem, ăla e de la partidul “X”, celălalt de la partidul “Y” şi ălalalt de la partidul “Z”. Păi eu susţin partidul “Y”, haide să votez cu ăsta, că doar e de-al lor, sigur e alegerea corectă.“

sau …

“Ăla de la partidul “X” sigur e corupt, că aşa-s ăia de la partidul lui. Ăla de la partidul “Z” e hoţ că ăia de la el din partid fură. A mai rămas ăla de la partidul “Y”. Hai că încerc cu ăsta. Ce am de pierdut?“

Aşadar, oricât de bun ar fi sistemul de vot majoritatea oamenilor îşi vor păstra vechile concepţii, fie ele bune sau rele, în privinţa alegerii reprezentantului lor. Deci nu e chiar atât de mare schimbarea …

Desigur, unii pot vota în urma unor mici favoruri, a se citi “pomeni electorale”. Şi da, încă se dau, nu vă faceţi impresia că sa schimbat ceva cât timp aţi dormit 4 ani de zile. De la berea şi micii PSD-işti, la carneţelele şi pixurile PDL-iste, şi până la porcii gratis a la PNL, mulţi vor lua câte ceva pe “moca” şi vor vota cu cel care le-a oferit o atenţie nesemnificativă. Cu toate acestea, anul ăsta am observat o revoluţie în tactica pomenii electorale. Face-se că vroiam să ies acum vreo două zile din apartamentul meu modest, când mă împiedic de vreo trei saci roşii postaţi în faţă uşii mele. Prima mea reacţie a fost: “Cine o fi retardul care şi-a lăsat gunoiul la uşa mea?“. După o inspecţie mai amănunţită am observat că era vorba de trei saci marca PSD plini cu bunătăţi electorale. Mai mult, vecinii mei urmau să se impedice şi ei de saci asemănători în faţă uşii.

Deci întradevăr a avut loc o schimbare, nu mai trebuie să mergem să ne batem pe pomeni sau să le cerşim, astăzi ne sunt aduse la uşă. Cu alte cuvinte ne sunt băgate pe gât!

Un alt aspect demn de luat în seamă ar fi moralitatea partidelor şi a candidaţilor din timpul campaniei. Stai, am zis cumva moralitate? În context politic? Vă rog scuzaţi oximoronul.

În orice caz, prefăcându-ne că în politica mainstream ar exista moralitate, ea a lipsit cu desăvârşire. Un bun prieten a zis odată “dacă pâine nu e, atunci măcar circ să fie din plin“, şi îi dau dreptate, mai ales în contextul actual. Bătăile de anul acesta dintre membrii diverselor partide ce se luptă pentru putere aproape că au ajuns la nivelul celor din perioada interbelică. PSD versus PDL, PNL versus PNG-CD, PNL versus PDL.

Cuvinte cheie: pumni, picioare, sânge, vânătăi, spital, poliţie, proces verbal. Păcat că nu au fost şi filmate, mai aveam şi noi nişte clipuri pe care să le savurăm din plin.

La televizor confruntările de idei şi opinii, cât şi discursurile populiste, iau locul violenţei fizice stradale. Din păcate acestea nu prea sunt amuzante de privit, aceleaşi creaturi matusalemice dau unii într-alţii cu acuze şi vorbe grele (probabil păstrate ca muniţie de ceva vreme pentru ocazii speciale) încercând să pară mai voinici, mai corecţi şi mai catolici decât papa. Un singur caz (unul recent) mi-a atras atenţia şi chiar merită să-l ofer vizionării cititorilor:

Păi ce faci măi Mbela? Laşi să se petreacă aşa ceva lângă tine? Pune mână pe ei ca pe hoţii de nuci de cocos şi de banane şi azvârle-i afară madame. Ei drăcie în pălărie! 

Aşadar, de morală nu prea mai încape vorbă. Dar despre partide ce putem spune? În fond vasta majoritate a candidaţilor fac parte din partide, iar politica de partid joacă un rol însemnat în performanţele şi prestaţiile lor.

PSD+PC: Copil diform al metisajului ideologic. Stânga şi dreapta unite. Două ideologii diferite, fără vreun punct comun, unite pentru ciolan. Membrii siniştrii ce amintesc de vremurile comunismului.

PD-L: Partidul marinăresc, susţinătorul preşedintelui care a vândut flota. Îl propune ca premier pe fantomaticul Stolojan, mergând probabil pe ideea de “haunted pirate ship” care să impresioneze lumea ca filmul “Pirates of the Caribbean”.

PNL: Partidul iubitului nostru premier incompetent, parte a procesului de divorţ al alianţei DA. Nu a realizat nimic. Sunt sigur că Brătienii fac breakdance prin morminte în momentele acestea.

PNG-CD: Partidul pomenilor măiestre şi al ciobanului politic, populism “religios” care aduce numai deservicii crucii în slujba căreia susţine că se află. Personal îmi produce o stare profundă de greaţă.

PRM: Nu mai reprezintă un competitor serios, poate la anu’, sau peste patru.

UDMR: Serios, mai are rost?

Acum patru ani mesajul electoral de căpătâi era “Să trăiţi bine!“. În 2008 pare-se a fi “Bine că trăiţi!“. În 2012 zic să ne pregătim pentru “Încă mai trăiţi?“.

În ultima vreme aud atât de la profesorii mei cât şi de la ăi mai bătrâni că TREBUIE să mă duc la vot. Că absenteismul ne omoară, că este DATORIA noastră a tuturor să mergem la vot, inclusiv a mea. Unii se gândeau că ar fi necesară introducerea obligativităţii prezenţei la vot.

TREBUIE să merg la vot? Din fericire nu. Nimeni nu mă poate constrânge să fac aşa ceva. Dar oare este cumva datoria mea să merg la vot? Datoria mea este să aleg persoana care să-mi reprezinte interesele, cât şi pe cele ale comunităţii mele, şi să se lupte pentru ele, o persoană capabilă, serioasă, hotărâtă, pregătită, care ştie ce face, care să pună interesul meu şi interesele celor care l-au votat înaintea intereselor personale sau de partid, o persoană care merită să fie aleasă. Cum însă nu văd în nici unul dintre candidaţi o asemenea persoană nu am de gând să mă prostitutez democratic şi să aleg doar de dragul de a alege, şi în nici un caz nu voi pune în funcţie prin votul meu o persoană incapabilă. Aceasta este DATORIA mea!

P.S./ Lumea se întreabă de ce Caragiale este încă actual, alţii se întreabă de ce Eminescu este încă actual. Ei bine, vă ofer un exerciţiu de gândire. De ce este următoarea melodie a celor de la paraziţii încă actuală? Haideţi, ştiţi răspunsul? 

Asta pentru că lumea trebuie să cunoască adevărul, nu doar ceea ce spune mass media.

NOT so cool facts about Israel:

Şi bonus:

If Americans knew what Israel is doing:

Ştiaţi că astăzi dacă vă adreseati unui ţigan cu termenul “ţigan” puteţi fi dat în judecată pentru calomnie? Sau că în loc de “Crăciun Fericit” este mult mai civilizat să spuneţi “Sărbători de iarnă fericite“? Sau că nu mai există “soţ şi soţie” ci “partener şi partener“? Nu? Vai, dar în ce epocă trăiţi? Sunteţi cumva neanderthali? Trăiţi în peşteră? Vânaţi cumva bizoni şi pterodactili ca să vă hrăniţi tribul?

În ziua de azi trebuie să avem grijă cum vorbim, nu care cumva să deranjăm vreo persoană din varii motive, trebuie să fim mai sensibili, mai atenţi, trebuie să fim permanent în gardă, să nu care cumva să ne prindă societatea vorbind necuviincios. Dragi concetăţeni, astăzi se poartă corectitudinea politică.

Şi mai exact ce-i asta? Pe scurt este o atitudine adoptată şi promovată de anumiţi indivizi pentru a reduce ofensivitatea limbajului, adică promovarea unui limbaj şi unor norme care să nu insulte pe nimeni. Pare a fi o chestie bună, nu? Unii ar spune chiar nobilă, însă după cum bine ştim aparenţele înşală.

Îmi amintesc că acum ceva vreme vorbeam la un curs de introducere în sociologie de un anume George Herbert Mead şi despre studiul său legat de procesele sociale analizate la scară redusă (microsocietate), în constrast cu studiile altor sociologi care au loc la nivelul unei întregi societăţi. El era de părere că limbajul şi simbolurile ocupă locul central în viaţă socială umană, limbajul permiţându-ne să devenim fiinţe conştiente de sine în timp ce elementul cheie în comunicare îl reprezintă simbolul.

Ţinând seama de această teorie haideţi să analizăm un pic acest fenomen al corectitudinii politice.

Găsindu-şi originile în cărticica roşie a lui Mao, termenul a fost adoptat în tumultoşii ani ‘60 de către stânga radicală, continuându-şi sinuosul drum până în secolul XXI şi fiind folosit astăzi de către membrii şi simpatizanţii ambelor spectre politice clasice drept o atitudine civilizată mai ales în domeniul lingvistic.

Aşadar, pentru a nu jigni pe nimeni şi pentru a defini cât mai frumos şi mai poetic anumite ocupaţii, locuri, comportamente, politici, fenomene etc, se consideră că o majoritate trebuie să facă un compromis şi să adopte această formă de limbaj corectat estetic pentru o mai bună înţelegere, cooperare şi convieţuire.

Vai, ce viziune de-a dreptul Rousseau-anistă, dar desigur nu ni se spune şi despre reverul medaliei, acela că în cazul în care nu aderi la această idee şi decizi să te exprimi fără restricţii, în virtutea dreptului la liberă exprimare, garantată de constituţie aş adăuga, rişti să fi etichetat drept înapoiat, needucat, intolerant, măgar, misogin, homofob, etc, supus oprobiului public şi mai nou amendat sau băgat la închisoare.

Din fericire în România fenomenul se află încă în stare embrionară, însă se dezvoltă încet şi sigur. Pe de altă parte în Europa occidentală şi în Statele Unite ale Americii corectitudinea politică este literă de lege. S-a ajuns la cazuri atât de penibile şi de ridicole încât orice Român întreg la minte s-ar cruci. Spre exemplu citeam acum o vreme un articol despre un personaj de pe meleagurile noastre, căruia din păcate nu-i mai ţin minte numele, care spunea că desenele cu Popeye marinarul, Bugs Bunny şi Elmer Fud, Tom şi Jerry sunt prea violente pentru copiii în creştere, că acestea pot induce comportamente negative şi idei periculoase în minţile fragede ale prichindeilor care i-ar putea desensibiliza, devenind astfel incorecte politic.

Prea violente? Cum adică prea violente? Personajele se tăie între ele ca două clanuri de ţigani? Se aruncă în aer în autobuze din Fâşia Gaza? Au loc violuri în grup? Maltratează Elmer Fud animalele nerespectandu-le drepturile? Haideţi să fim serioşi, încercaţi să vă imaginaţi momentele în care eraţi copii, abia aşteptaţi să vedeţi nişte desene animate şi v-i s-ar fi servit desene “corecte politic”, ceva de genul:

Corect politic, parol

Cam aiurea nu?

Desigur în Statele Unite s-a mers atât de departe încât să interzică sau să cenzureze desenele produse de Walt Disney în care unele personaje fumează, şi credeţi-mă că sunt destule. Dar acesta nu este decât vârful icebergului, treaba merge mult mai departe decât atât. Cum astăzi se face atâta tam-tam legat de drepturile unor grupuri, care la un moment dat în istorie au fost marginalizate, multe lobby-uri profită de acest fapt şi folosesc într-un mod pervers noţiunea de corectitudine politică drept o armă pentru a-şi promova propriile interese.

Care sunt aceste grupuri? Cum care, aceleaşi grupuri care se plâng, culmea, de prin anii ‘60 încoace că vor tot felul de drepturi: homosexualii, feministele, anumite minorităţi etnice sau religioase, şi alţii

Să luăm ca exemplu comunitatea homosexualilor, aceştia cer ca în numele toleranţei să fie desfiinţaţi termenii de “soţ” şi “soţie“, ba chiar şi cei de “mamă” şi “tată“, şi în schimb să se folosească termenii de “partener” şi “partener“. De ce oare? Fiindcă un cuplu de pederaşti sau lesbiene nu pot fi “mami” şi “tati“? Ei vorbesc de toleranţă dar nu fac altceva decât să denatureze numele instituţiei de bază a întregii lumi, familia, transformând-o într-o bătaie de joc, numai datorită faptului că aşa pot să-şi justifice pornirile anormale. Ba mai mult, copiii sunt educaţi să accepte homosexualii şi fenomenul homosexualităţii încă de la vârste fragede, şi stau şi mă întreb numai, de ce? De ce trebuie educat un copil despre sexualitatea unui grup de oameni anormali? Cum o să mai lege el oare hopul de la povestea cu barză şi adevărul miracolului vieţii când în scenă apar homosexualii? Dar s-au gândit şi la asta, în şcolile britanice deja se citesc poveşti cu un făţiş conţinut homosexual în locul unor poveşti pentru copii moralizatoare cum ar fi să zicem, frumoasa din pădurea adormită, scopul lor fiind acela de a îi face pe tineri încă de la vârste fradege să creadă că asemenea anormalităţi sunt defapt naturale. Şi nici nu pomenesc de educaţia din licee şi ce le este servit adolescenţilor. Chiar atât de departe sunt dispuşi unii să meargă pentru a “drepturile” lor, îndoctrinând nişte copii nevinovaţi şi ruinând structură morală a unei societăţi, totul în numele “corectitudinii politice”?

De asemenea nici feministele şi feminiştii nu sunt mai prejos, să nu uităm totuşi că ele/ei sunt printre cele/cei mai mari apărătoare/-ori ai celor menţionaţi mai devreme. Sub masca unor intenţii nobile se ascunde faţa perversă a unor frustrate cu complexe de inferioritate şi posibilă arhenofobie. Naiba să te pună să menţionezi cuvântul “sex” în preajma lor fiindcă devi imediat un misogin nemernic. Termenul corect din punct de vedere politic este “gen”. Asemenea homosexualilor, feministele la rândul lor susţin crearea unei societăţi matriarhale, unei societăţi slabe. Nu mă înţelegeţi greşit, nu consider termenul de “matriarhal” ca având sens peiorativ, însă societatea matriarhală nu ar face altceva decât să feminizeze întregul nostru sistem de valori precum şi să schimbe rolul ambilor parteneri dintr-o familie.

“Şi ce-i rău în asta? De ce să nu fie egală femeia cu bărbatul?” aud cum strigă hoardele suprasaturate de estrogen. Problema nu este aceea că femeia nu este egală cu bărbatul, sau că nu ar trebui să fie, orice om întreg la minte îşi poate da seama că acest fapt este cât se poate de normal şi că sexismul nu are loc într-o societate normală, de asemenea în ziua de azi membrele sexului frumos (vai ce termen am folosit, daţi-mă în judecată) pot lucra, vota, şi se bucură de toate drepturile pe care le au şi bărbaţii, însă cum îşi pot permite aceste feministe ca în numele corectitudinii politice să denigreze familia tradiţională? Da, femeia poate muncii asemenea bărbatului, merită toată stima şi respectul, chiar şi mai mult în anumite situaţii, însă în cazul în care are o familie prima ei responsabilitate trebuie să fie copiii şi căminul, desigur ajutată de soţ, nu invers. Şi cum îşi permit ele să susţină dreptul la avort, forma mascată şi “corectă politic” a infanticidului?

Ţin minte că odată, visitând un website stângist dedicat comuniştilor, anarhiştilor şi socialiştilor, intrasem pe forumul de discuţii unde găsisem topicul unei feministe care era de părere că a fi “cavaler” înseamnă a fi needucat şi sexist, că dacă ar da de un bărbat care i-ar ţine uşa deschisă i-ar trage un şut fix în “moştenitori”. Prima oară credeam că era vorba de o glumă însă pe parcurs am observat că era serioasă, argumentându-şi punctul de vedere afirmând că şi ea este puternică şi poate ieşi pe uşă singură, fără ajutorul vreunui misogin care o consideră inferioară. Aşadar a fi manierat înseamnă mai nou a fi misogin, mai trecem încă un termen la categoria “cuvinte incorecte politic“. Probabil în viziunea feministei respective, care sunt sigur că este împărtăşită şi de altele, bărbatul ideal ar fi un fătălău sau un efeminat total până la metrosexualitate. Din această privinţă sunt sigur că şi feministele moderate îmi dau dreptate când spun că persoana respectivă are grave probleme acolo sus la cortex. Dar cu toleranţa, şansele egale şi corectitudinea politică cum rămâne? Eh, şi eu acuma …

Alte grupuri care folosesc corectitudinea politică drept o armă sunt anumite minorităţi etnice şi religioase. Vedeţi voi, în numele “corectitudinii politice” şi a toleranţei astăzi nu se mai folosesc termenii denigratori de altă dată. În România nu mai există ţigani, există “rromi” sau “romi”. În Statele Unite nu mai există negrii, chinezi, indieni sau mexicani, ci afro-americani, asiatici-americani, amerindieni şi latini. Naiba să te pună să îi numeşti altfel că vei fi etichetat drept “redneck” şi imediat vei fi sancţionat. Defapt sunt arhicunoscute cazurile în care atât oameni de rând cât şi oameni bine cunoscuţi au avut de suferit din cauza faptului că s-au exprimat tradiţional şi nu “corect politic”. Dar dacă corectitudinea politică merge atât de departe încât să apere identiatea etnică a unor minorităţi de ce nu şi pe cea a majorităţii? La urma urmei populaţia europeană rămâne tot “white people” şi nu “European-american”. Ba chiar e la modă să foloseşti un termen peiorativ şi aparent “corect politic”, acela de “white trash“, adică “gunoi alb“, şi să nu păţeşti nimic.

Pentru exemple de minorităţi religioase care se folosesc de aceeaşi armă nu trebuie decât să ne uităm în ograda noastră la grupurile precum MISA, a cărei afaceri şi ocupaţii dubioase au ieşit la iveală de ceva vreme. În Europa însă situaţia stă altfel, priviţi doar în Franţa şi Marea Britanie, sunt atâtea cazuri în care se fac excese pentru a rămâne corecţi şi a nu jigni populaţia musulmană încât e de-a dreptul strigător la cer. În Marea Britanie eşti privit ciudat dacă porţi o cruciuliţă la gât la şcoală, liceu sau universitate, dar dacă citeşti Coranul şi promovezi cultura islamică eşti de-a dreptul evoluat. Ba mai mult în unele şcoli şi licee tinerii sunt forţaţi să se roage ca musulmanii sau să înveţe despre cultura islamică, unele fete fiind chiar sfătuite să poarte şalul islamic, pentru a fi cinstiţi, binevoitori, toleranţi şi buni faţă de colegii musulmani, iar în timp ce membrii altor religii şi sisteme de credinţă se pot bucura de sărbătorile lor fără bătăi de cap, creştinii sunt îndemnaţi să o lase mai moale cu paştele sau crăciunul, cu ouăle roşii sau împodobirea bradului, ori cu luarea luminii sau colindele. Am o singură întrebare, pe ce bază s-a format Europa? Creştină, iudaică, islamică sau sectară? Înţeleg să respecţi opiniile şi credinţele celorlalţi dar deja s-a întrecut măsura, e mai mult decât scandalos.

Exemplele pot continua mult şi bine din păcate, credeţi-mă. Ridicolul cât şi scandalosul se îmbină în forma corectitudinii politice, formând un conglomerat de idei, norme şi atitudini atât de restrictive încât omul nu se mai poate exprima aşa cum doreşte fără să-i fie teamă că va avea de suferit în urma acestui fapt. În fond nu este vorba de altceva decât de cenzură, cenzură promovată subtil că fiind literă de lege, nefiind impusă cu forţa, ci sugerată pe diverse căi astfel încât lumea să şi-o însuşească în mod voluntar, neputând astfel să critice pe nimeni şi acceptând resemnată condiţiile actuale.

Nu mă înţelegeţi greşit, şi eu consider că trebuie să existe o limită în exprimare dictată de bunul simţ. Una este să numeşti pe cineva “ţigan” şi alta este să numeşti persoană aceea drept o “cioară”, iar acest fapt nu se răsfrânge numai la nivel lingvistic. Asta e o chestie ce ţine de maniere (pe care din nou putem să ni le însuşim sau nu, conform bunului plac), dar nu voi accepta niciodată să mi se bage pumnul în gură şi să mi se ia dreptul la liberă exprimare, doar pentru că părerile mele sunt diferite faţă de ceea ce “societatea modernă”, şi aşa condusă de personaje sinistre, consideră ca standard de civilizaţie, cu toate că aceste păreri mi le exprim într-un mod cât se poate de civilizat.

Aşadar, amintind de George Herbert Mead şi teoria sa, şi analizând situaţia (auto)cenzurii impuse de corectitudinea politică, încercaţi să trageţi nişte concluzii singuri, şi sincere dacă se poate, ştiţi bine că nimeni nu vă va judeca cât timp totul se petrece în mintea voastră.

Şi pentru ca totuşi să încheiem într-o notă de tragicomedie vă ofer în continuare o bucăţitcă de stand-up comedy a la George Carlin, care deşi nu îmi este chiar simpatic ca să spun aşa, în clipul următor chiar spune pe bune care-i fază cu limbajul “corect politic” (sau “soft language”) într-o manieră umoristică: