Generaţia Patriotă

Să ne auzim/vedem/citim/ cu bine în 2009! La mulţi ani!

Naţionalismul nu este numai marea iubire pentru morţi şi pământul nostru, ci este mai ales setea de eternitate pentru România. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să rămână în eternitate, să rămână şi dincolo de istorie. Îţi iubeşti ţara şi neamul pentru că ştii că numai aşa vei rămâne şi tu, aici, în istorie, legat şi păstrat de pământ. Eternitatea pe care insul şi-o închipuie, o cucereşte sau o cerşeşte singur – este o cu totul altă problemă decât acesta eternitate colectivă, a neamului întreg. Aici răzbate setea omului de concret, setea de şti păstrate veşnic locurile şi experienţele pe care le-a cunoscut şi le-a apărat câteva zeci de ani, câteva clipe.

Cred că în orice fel de naţionalism trăieşte, mai mult sau mai puţin manifest, această iubire pentru eternitatea neamului. Şi mi se pare că nu există decât un singur fel de a-ţi sluji neamul şi ţara: de a lupta, pe orice cale, pentru eternitatea lor. Luptă pe care fiecare o înţelege după firea şi iubirea lui. Dar numai setea eternităţii poate transfigure acest sentiment şi această luptă. Numai prezenţa eternităţii poate depăşi politica. Toate acţiunile noastre pe acest pământ ar deveni meschine şi deşarte dacă nu ar fi intuiţia eternităţii care să le dea o altă valoare şi o altă tărie.

Sensul existenţei şi datoria fiecărui om este creaţia. Creaţia de orice formă: echilibru interior, familie vie, operă, gând. Nae Ionescu spunea cândva că singura datorie a statului este de a îngădui şi ajuta orice om să creeze. Orice formă de viaţă organizată – de la formele biologice până la cele statale – are aceeaşi menire şi acelaşi scop: ca fiecare dintre membrii ei să creeze, să continue a rămâne vii şi fertili. Dar ce este altceva această creaţie, decât setea de eternitate, cel mai cert şi mai valid instinct omenesc? Naţionalismul nu face nici el excepţie; creaţia şi, deci, eternitatea sunt axele şi premisele sale.

Cei mai glorioşi “naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici; care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi “naţionalişti” sunt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru neamul şi ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţara şi un neam intră şi rămâne în eternitate. Un salt pe care l-a făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia.

Orice se poate întâmpla cu Italia, acum; poate să fie înfrântă, robită, ştearsă de pe faţa pământului. Dar nici o forţă din istorie nu va putea scoate Italia din eternitate. Nici o revoluţie, nici un măcel, nici un cataclism nu va putea ucide pe Dante Aligheri, pe Michelangelo, pe Lionardo. Chiar dacă toate muzeele ar fi distruse, chiar dacă toate bibliotecile ar fi incendiate – aceşti mari italieni, alături de atâţia alţii, vor continua să domine şi să fertilizeze lumea. Oricât de mare ar fi saltul care s-ar întâmpla în istorie – salt înainte sau salt înapoi – lumea va avea veşnic nevoie de Eschil, Platon, Cervantes, Shakespeare.

Mă gândesc că sunt ţări care au ieşit din istorie şi au intrat în eternitate printr-un singur creator, printr-un singur geniu. Bunăoară, Rusia, prin Dostoievski; sau Danemarca prin Søren Kirkegaard. Poate fi o mai vastă şi mai legitimă mândrie a unui neam decât saltul acesta dincolo de istorie, intrarea aceasta în eternitate printr-o mare creaţie spirituală, care poartă cu ea virtuţiile rasei? Ceea ce istoria păstrează în milioane de exemplare cenuşii şi impure, eternitatea primeşte în câteva exemplare perfecte, care oglindesc geniul şi forţele creatoare ale naţiunii întregi. Milioane se transformă, sau se alterează (Grecia clasică) – dar acele câteva exemplare perfecte nu se vor putea niciodată transforma în altceva decât ceea ce sunt. De aceea mi se pare că o naţiune care izbuteşte să aleagă din sânul ei câteva genii în cinci veacuri de istorie – este o naţiune care nu are de ce să se teamă. Orice i s-ar întâmpla în viitor – şi-a cucerit de pe acum eternitatea …

Mă gândesc cu groază că şi pe noi, românii ne aşteaptă o “eternitate”: proverbul. Intrăm în proverbele celorlalte naţiuni, aşa cum a intrat scoţianul, irlandezul, evreul – şi în peninsula Balcanică, ţiganul. Am ajuns de pomină; şi până ce vom fi cunoscuţi peste hotare pentru capodoperele noastre sau pentru românismul nostru, suntem cunoscuţi prin politica şi dezmăţul nostru intern. Nu ştiu dacă fiecare dintre dumneavoastră îşi da seama cât de grav suntem compromişi. Numai câţiva paşi, şi intrăm în iremediabil – de unde nimeni nu ne va scoate. Proverbul va ajunge stăpânul nostru; şi aşa după cum, cu sau fără dreptate, se spune despre bulgari că sunt proşti, despre polonezi că sunt îngâmfaţi şi despre spanioli că sunt grozavi în dragoste – tot aşa se va spune despre români că sunt hoţi.

A şi început să se spună: nu numai prin gazetele şi prin cercurile politice europene, ci şi prin proverb. Ascultaţi unul dintr ele, cules din Knickerbocker: “Quand quelq’un vole, c’est la cleptomanie. Quand plusieurs volent, c’est une manie. Quand tout un people vole, c’est la Roumanie!”. Nu va plesneşte obrazul de ruşine? Aceasta este eternitatea ce ni se pregăteşte. Această este tot ce-a făcut pentru noi, de la victorie încoace, politica, administraţia şi cultura noastră oficială.

Un gazetar Italian, al cărui nume nu-l mai citez, de ruşine, povestşete că un mare demnitar bulgar îi spunea: “În caz de război, armata noastră porneşte spre Jugoslavia, iar în România trimitem un million de lei. Jumătate pentru presă, jumătate pentru restul ţării”. Glumă idioată? Poate că da. În orice caz o glumă pe care nimeni nu are curajul s-o facă asupra Jugoslaviei, asupra Germaniei sau Italiei. O glumă care trece de la om la om, peste graniţele noastre. Şi care ne pregăteşte cel mai nedrept proverb care ni se poate potrivi.

Trebuie să iubeşti România cu frenezie, s-o iubeşti şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns.

[Mircea Eliade, Vremea, an VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935, p. 3]

Craciun Fericit

Cu ocazia acestei sfinte sărbători, doresc să vă urez vouă, cititorilor mei, dar nu numai, un Crăciun cât mai fericit alături de cei dragi, bucurie şi o zi bună plină de sărmăluţe, piftie şi colindători.

Fie ca naşterea Mântuitorului să vă aducă fericire şi împlinire sufletească tuturor!

La mulţi ani!

Generaţia Patriotă

Observ cu o oarecare întristare că în ziua de azi 21 decembrie reprezintă prea puţin pentru unii dintre noi, şi mai cu seamă pentru tineret. Mare păcat, mare păcat, şi asta nu pentru că unii au uitat de începutul sfârşitului lui Ceauşescu, sau de începutul revoluţiei din Bucureşti (mai bine spus a loviturii de stat), ci pentru că au uitat de acele persoane care şi-au riscat viaţa înfruntând gloanţele şi tancurile pentru a-şi dobândi libertatea, şi de asemenea pe cei care au plătit cu propriul sânge şi propria viaţă preţul libertăţii.

Aud tot mai des aceeaşi poezie: “Ce revoluţie? Ce respect? Aia a fost lovitură de stat domnule, mai lasă-mă odată!” şi mă minunez de lipsa de logică şi de raţiune a unora. Deşi nu a fost demonstrat încă faptul că în cazul detronării lui Ceauşescu şi a sistemului comunist a fost vorba de o lovitură de stat bine plănuită şi pusă la punct (din motive lesne de înţeles desigur) majoritatea ştim deja cum stau treburile, dar mă întreb cum pot fi unii oameni atât de idioţi încât să discrediteze eroii şi martirii acelor zile şi ai acestui neam? O fi fost lovitură de stat, o fi fost “inside job”, însă credeţi că cei care primeau un glonţ în stomac, piept sau în cap ştiau asta? Sau că aceia care ieşiseră pe străzi şi strigau la unison “Jos comunismul” în timp ce făceau slalom printre gloanţe erau în cârdăşie cu persoane precum iliescu, petre roman şi alţii de teapa lor?

În nici un caz, cei care au ieşit în acele zile şi nopţi de tristă amintire au ieşit cu un scop, cu un ideal, au ieşit conştienţi de riscuri şi pregătiţi să înfrunte pericolele care le-ar fi ieşit în cale. Aşadar, dragii mei cititori, putem afirma fără îndoială că întradevăr a fost revoluţie, dar numai în sufletele şi în spiritul mulţimii.

Pe tot cuprinsul ţării Românii au strigăt “Jos comunismul! Jos tiranul!”. Am fost singura ţară din Europa care a plătit cu sângele fiilor şi fiicelor ei nimicirea sistemului comunist. Dacă vom uita vreodată jertfele acestor eroi şi eroine, tineri şi bătrâni de o potrivă, atunci chiar ne merităm damnarea şi privarea de libertate.

Istoria nu-i va ţine minte pe iliescu, pe roman sau pe silviu brucan (saul bruckner după numele lui adevărat), sau în cel mai bun caz îi va ţine minte ca lepre şi mizerii nedemne de numele de Român. De asemenea istoria nu îi va ierta! În schimb, istoria va ţine minte pe aceia care s-au jertfit pentru libertatea lor, a copiilor şi familiilor lor, a prietenilor lor şi a neamului lor, fie ei cunoscuţi ori necunoscuţi.

Ţineţi minte, eroii nu mor niciodată, să-i cinstim cum se cuvine pe veci, căci pentru noi au luptat chiar dacă nu ne cunoşteau! Glorie lor tuturor!

Daniel Avram – Inima Românului

O, ia uite, o moneda!

Grecia, o ţară frumoasă, unii spun chiar nobilă, cu o istorie grandioasă şi privelişti de neegalat, cu oameni primitori şi tradiţii păstrate din cele mai vechi timpuri. Din multe privinţe este o ţară care se aseamănă cu România, însă în Grecia are loc un fenomen care apare în stadiu microbian şi în ţara noastră, ridicarea extremei stângi.

Recent în ţara elenilor a avut loc un eveniment care a stârnit un val de violenţe în mai multe oraşe greceşti. Cauza: împuşcarea mortală a unui anarhist de 15 ani. Atâta i-a trebuit extremei stângi care acum are “motiv” să ducă lupte de stradă şi să distrugă bunuri publice cât şi private.

Departe de a fi un împătimit apărător al forţelor de ordine ori al paşnicilor anarhişti dobitoci, haideţi să vedem defapt ce s-a întâmplat.

Pe 6 decembrie în jurul orei 22:00 trei poliţişti patrulau pe strada Exarchia, fieful anarhiştilor din Atena, când au fost atacaţi de un grup de “activişti de stânga”. Fiind atacaţi şi ameninţaţi de cei din urmă din … motive bine întemeiate … poliţiştii în cauză au tras două focuri de avertisment şi un al treilea care l-a nimerit pe Grigoropoulos Andreas (tânărul în cauza), care se află nu întâmplător între cei care atacau poliţia, fiind lovit în piept şi drept urmare murind.

Aşadar, drept răzbunare, anarhiştii au început să iasă pe străzi şi timp de două zile au provocat incidente pe străzile din Grecia, atatcând poliţia, secţiile de poliţie, şi devastând bănci, supermarketuri şi vandalizând maşini.

Înainte să strigaţi “ACAB, ACAB!” ca o adunătură de oi haideţi să fim un pic drepţi. Imaginaţi-vă, sunteţi atacaţi cu pietre şi ameninţaţi de un grup de oameni care nu vă agrează, trageţi două focuri de armă în aer ca avertisment fără rost şi grupul respectiv nu se opreşte. Ce faceţi?

Nu spun că moartea tânărului respectiv este un motiv de sărbătoare, în nici un caz, dar în momentul în care ataci poliţia îţi asumi anumite riscuri, unul din riscuri este acela de a fi împuşcat. Din punctul meu de vedere poliţia a acţionat corect. Ar fi acţionat greşit dacă ar fi atacat grupul respectiv fără vreun motiv, sau dacă i-ar fi luat la bătaie pe stradă aiurea, însă nu acesta a fost cazul.

Ceea ce nu înţeleg eu sunt justificările anarhiştilor iubitori de pace. Care va să zică ei au atacat poliţia şi se aşteptau că poliţiştii să nu se apere? Haideţi să fim serioşi. Mai mult, considerând că poliţiştii ar fi greşit întradevăr, şi de asemenea considerând la absurd că violenţele ar fi justificate, care este justificarea pentru devastarea şi vandalizarea băncilor, supermarketurilor şi maşinilor, care nu au absolut nici o legătură cu forţele de ordine? De asemenea, de ce au ocupat trei universitaţi? Nici ele nu au legatură cu poliţia ori forţele de ordine.

Dar desigur, un răspuns concret probabil nu există, în fond se ştie că anarhiştii şi grupurile anarhiste, indiferent de ţara în care se află, în general distrug tot ce apucă oricând se iveşte ocazia. De ce? Fiindcă e “riot”, e o mişcare anti-sistem, de rebeliune contra “statului totalitar”, “hasta la victoria siempre!”.

În Grecia însă aceştia acţionează periodic, cauzând incidente chiar şi în timpul marşurilor sau manifestaţiilor lor, deranjând astfel ordinea publică şi cetăţenii de rând care mai mult ca sigur nu au chef de distrugerile lor şi de scandalurile lor pentru motive total neinteresante. Asta ca să nu mai menţionez că acum un an sau doi, 3 tineri naţionalişti au fost ucişi de un grup de anarhişti/comunişti pe străzile Atenei pentru simplul fapt că erau naţionalişti. Apărători ai drepturilor omului? Pacifişti? Activişti pentru o cauză nobilă? Ce glumă proastă!

Din fericire în România nu avem astfel de probleme, şi nici nu văd aşa ceva întâmplându-se prea devreme pe plaiurile noastre. Mă rog, au încercat şi cei de la noi odată aşa ceva dar au fost luaţi pe sus repede, însă trebuie să privim atât către Grecia cât şi către alte state care se confruntă cu astfel de probleme şi să nu le dăm ocazia acestor elemente antisociale să se organizeze.

La final nu pot decât să le urez grecilor multă forţă şi tărie în stoparea acestor fenomene cretinoide şi de asemenea să zic:

Good Night Left Side