Generaţia Patriotă

“Kakaia criza a gazelor? Kakaia război în Georgia? Kakaia NATO? Kakaia diplomaţie? Niet! Caligrafia e mai importantă.”

Deşi în ultima vreme am fost preocupat cu treburi de ordin personal, fapt care nu prea mi-a mai permis să fiu la curent cu toate ştirile şi noutăţile vremii, nu am putut totuşi ignora o veste tristă care vrând nevrând a ajuns şi la urechile mele, respectiv moartea poetului basarabean Grigore Vieru, reprezentant de marcă al românismului de peste Prut.

Una din primele impresii pe care le-am avut a fost acela că, în mod bizar, tot mai multe figuri patriotice pier în accidente de maşini dubioase; amintesc în acest sens numai cazul soţilor Doinea şi Aldea Teodorovici, caz controversat şi învăluit însuşi în mister. Cu toate acestea nu doresc să par patetic, prea crocodilian în omagiul meu pentru acest poet românist, în fond pentru asta avem televiziunile.

Cu opera lui Grigore Vieru am luat contact în anii de liceu. Ţin minte că urmărisem la televizor o emisiune despre Basarabia în care am auzit pentru prima dată versurile autorului. Curios fiind de opera sa am împrumutat un volum de poezii de la bibliotecă şi, fără a fi teatral în exprimare, am fost întradevăr impresionat. Desigur, a fost poate prima oară când am avut ocazia să citesc poezii de peste Prut şi acesta ar fi unul din motivele pentru care am fost fascinat, însă spiritul românesc al autorului, care se reflectă în poezii precum “Dorul şi limba“, “Doină“, “În limba ta“, “Cântec basarabean” şi altele, a trezit în mine un viu interes pentru Basarabia şi deasemenea pentru tot ce a fost, este şi a rămas românesc în acea parte aproape uitată de majoritatea românilor, deşi pământul şi fraţii de dincolo încă suferă nedreptăţi.

Desigur, poate nu aş putea să-l compar cu Eminescu, Goga, Radu Gyr sau alţi poeţi ai neamului nostru, însă opera sa (pe care o recomand cu căldură tuturor) reprezintă glasul celor care nu au avut dreptul să-şi exprime mândria naţională timp de zeci de ani şi care şi astăzi sunt reduşi la tăcere când susţin unitatea tuturor românilor, în defavoarea comuniştilor din Chişinău şi nu numai, fapt pentru care consider că şi-a câştigat locul în filele de istorie drept un luptător pentru cauza românească.

În încheiere aş dori să vă ofer una din poeziile autorului care astăzi nu se mai află printre noi, dar care mai mult ca sigur ne veghează din ceruri, o poezie pe care şi astăzi o citesc cu mare plăcere, mândrie şi admiraţie:

Trei culori – de Grigore Vieru

Străine pofte ne-au răpit
Când via dulce, când ogorul,
Dar nimeni nu a izbutit
Din piept să smulgă Tricolorul.
Fusese vremea mult prea cruntă,
Şi-atât ne-a ars de dânsul dorul,
Că azi ne strângem şi la nuntă
Şi la botez cu Tricolorul.
Trei culori şi-o singură iubire
Românească,
Trei culori şi-o singură vorbire
Românească!
Trei culori şi-o singură credinţă
Românească,
Trei culori şi-o singură fiinţă
Românească!
Atât de minunat scânteie,
De crezi că de pe bolţi albastre
L-a rupt Hristos din curcubeie
Şi l-a dat românimii noastre.
E cald sub el ca sub o rană
Ce-a chinuit Mântuitorul,
E cald în Ţara cea Ştefană,
Ne încălzeşte Tricolorul.
Trei culori şi-o singură iubire
Românească,
Trei culori şi-o singură vorbire
Românească!
Trei culori şi-o singură credinţă
Românească,
Trei culori şi-o singură fiinţă
Românească!

Dumnezeu să-l odihnească şi să-l aibe în pace pe veci!

Traducere:

Punctul de vedere al unui amerindian asupra imigraţiei

De David. A Yeagley

Ca indian – descendent direct al tribului războinic Comanche “Vulturul Pleşuv” (1893-1906) – am fost întotdeauna fascinat de străini. Am admirat curajul lor imens şi hotărârea lor. Au făcut o călătorie periculoasă din ţara lor. Au învăţat o limbă nouă şi obieciuri noi, toate acestea pe un tărâm nou. Mi-au adus lumea.

(“Indian”? Desigur, multe triburi se referă la ele însele cu numele lor original. Dar asta se întâmplă numai în limba lor, şi nimeni altcineva în afară de ei înşişi nu ar înţelege la cine se referă defapt. Nu există un termen colectiv pentru “indieni” în nici o limbă a vreunui trib. Termenul modern “Native American” (n.r. nativ american), creat în anii ‘70 de stângişti, este ambiguu. Mulţi indieni nici măcar nu folosesc acest termen – numai ceea ce eu numesc “tribul universitar” îl foloseşte, adică acei indieni cu studii universitare conduşi de profesori radicali albi; şi desigur mass-media care se vrea corectă politic. Numele pe care l-am purtat pentru prima dată în ochii omului alb a fost acela de “indieni”. Asta suntem încă de pe vremea lui Columb. Aşa s-au numit cei mai faimoşi războinci ai noştrii. Credeţi-mă, amerindienii prefer termenul de “indieni”. Este specific istoriei, indiferent de originea sa. Numele acesta poartă cu sine asocierile emoţionale şi psihologice ale războinicului. Stânga, desigur, doreşte să îndepărteze asta. Hei, numiţi-mă sălbatic!)

A juca rolul de gazdă a fost dintotdeauna un obicei indian – după cum au învăţat şi pelerinii. Cu toate acestea, unii ar spune că noi indienii am fost prea primitori pentru binele nostru.

America de astăzi face aceeaşi greşeală pe care noi indienii făcut-o acum aproape patru veacuri. America primeşte prea mulţi străini. Iar noi indienii am putea ajunge să pierdem această ţară din nou. Probabili mulţi albi care au fost spălaţi pe creier de mass-media să creadă că noi indienii suntem liberalii supremi vor fi surprinşi de ceea ce zic, însă există puţine grupuri care privesc fenomenul imigraţiei în masă mai sumbru decât noi amerindienii.

Conform ProjectUSA.org, populaţia Statelor Unite se va dubla în timpul vieţii odraslelor noastre, ca rezultat direct al fluxului  masiv şi necontrolat de străini care au început să ne inunde pământurile de la promulgarea Actului Imigraţiei, din 1965.

Toţi americanii vor avea de suferit, dar indienii vor avea de suferit cel mai mult.

Nu mă refer aici la competiţia pentru slujbe, pământ, case, energie, apă şi alte resurse finite – deşi toate acestea sunt importante. Me refer la ceva mult mai profund. Distrugerea demografică a Anglo-Americii va aduce cu sine catastrofa finală a populaţiei noastre.

Care catastrofă? Catastrofa de a ne trezi într-o zi şi să realizăm că albii nu mai conduc această ţară.

Dar de ce i-ar păsa unui indian de aşa ceva? Se presupune doar că albii sunt duşmanii noştrii.

Ei bine, da, au fost. Dar ca războinici am descoperit că sunt adversari valoroşi şi formidabili. Înfrângerea este amară. Dar când îţi respecţi cuceritorul este mult mai uşor de suportat.

Dacă Anglo-America îşi va abandona pământurile negrilor, mexicanilor, asiaticilor, populaţiilor din orientul mijlociu şi altor astfel de popoare, pentru un indian ar fi ca şi cum ar pierde această ţară pentru a doua oară. Am avut timp destul pentru a ne reconcilia cu America Albă. Dar nu cunoaştem aceste popoare noi care vin. Nu am dus nici o luptă cu ei, nu am avut nici un tratat cu ei, şi nu avem vreun motiv pentru a le acorda un respect special.

Dacă situaţia va decurge în continuare în felul în care decurge astăzi, noi indenii ne-am putea trezi îngenunchind înaintea unor populaţii străine care nu i-au înfrânt vreodată pe străbunii noştrii în luptă – şi care mai mult ca sigur nici nu ar fi putut!

Noi indienii – mai ales triburile războinice precum poporul meu, Comanche – recunoaştem un spirit înrudit în protestanţii albi anglo-saxoni. Ne este asemenea în mai multe feluri decât el însuşi îşi poate da seama.

Tribul Comanche a fost unul dintre cele mai intolerante popoare indiene. Nu aveam nevoie de nimeni, fie ei albi, mexicani sau chiar alţi indieni. Când coboram ca tunetul pe câmpiile de sud-vest luam pământul pe care îl doream şi îndepărtam pe oricare alţii. Am creat viaţa pe care ne-o doream cu preţul altor populaţii.

Omul alb a făcut la fel, doar că a făcut-o la o scară mult mai mare.

În trecut, se ştie că tribul Comanche onora puterea altor popoare. Razboincii Comanche chiar adoptau băieţi albi tineri captivi, dacă aceştia dădeau dovadă de curaj şi de spirit de luptător.

În multe feluri, indienii îl văd pe alb ca pe un fel de fiu adoptiv – naiv, nesăbuit şi destructiv uneori – dar fără îndoială tăiat din acelaşi trunchi războinic ca noi înşine.

Nu îi vedem pe negrii, mexicani, asiatici, arabi şi pe alţii în aceeaşi lumină. Aceste populaţii au întradevăr propriile lor virtuţi şi tradiţii, însă nu au vreo legătură istorică cu noi. Ne sunt străini.

Dacă vor să ne conducă, trebuie să ne cucerească aşa cum a făcut şi omul alb – pe câmpul de luptă, pe calea armelor. Aceasta este singura cale onorabilă pentru un războinic.

Omul alb pare-se că şi-a pierdut spiritul, iar noi indienii vedem asta. Vedem cum abandonează această ţară altora, iar acest fapt ne umple inimile de teamă. Căci noi suntem parte din pământurile pe care el le abandonează. Ne abandonează străinilor aşa cum baronii medievali îşi abandonau şerbii când îşi vindeau pământurile.

Dar noi nu suntem şerbi, noi suntem razboinci. Şi nu ne vom supune unor popoare care nu au dus vreo luptă cu noi.

Albul trebuie să-şi recapete spiritul războinic şi să-şi redobândească pământurile.

În acea luptă voi sta alături de el şi îi voi oferi puterea pe care o deţin pentru a-i asigura victoria. Ha tu vi chat!*

* ”O vom scoate la capat” – în limba Comanche.

Sursa

Suntem echipa morţii,
Din Moldova azi venim
Aruncat e zarul sorţii
Ori învingem, ori murim.

Purtăm cu noi stindardul
Unei sfinte noi credinţi,
Pe el este scris cu sânge
Fapte mari şi biruinţi.

E jale multă în ţară
Că străinul e stăpân,
Cerşetor la el acasă
A ajuns bietul român.

De aceea azi la luptă
Noi pornit-am să scăpam,
Patria de toţi tâlharii
Cinstea iar s-o întronăm.

În rând cu Căpitanul
Bucuroşi ne vom jertfi,
Peste leşurile duşmane
Ţara nouă vom clădi!

Cu zâmbetul pe buze,
Moartea-n faţă o privim
Că suntem echipa morţii
Ori învingem, ori murim!