Odată cu decăderea aşa zisei democraţii liberale în criză, stimulată în zilele noastre şi de actuala recesiune economică, nu este de mirare că apar tot mai multe grupuleţe şi grupări cu aspiraţii politice. Unele iau atitudine într-o singură direcţie, altele caută să-şi lărgească gama problematică şi direcţiile în care să acţioneze, altele promit marea cu sarea iar altele sunt de-a dreptul ridicole.
Apariţia lor nu este deloc întâmplătoare, ci mai degrabă o reacţie la neajunsurile societăţii în care trăiesc. Cum astăzi tot mai mulţi oameni au impresia că sunt ideologi înnăscuţi şi au talentul de a face “politichie” numărul grupurilor cu idei noi şi revoluţionare se va înmulţi fără îndoială.
Atâţia oameni, atâtea moduri de a rezolva o problemă ar spune unii, şi cu toate acestea multe dintre grupurile la care fac referire au o viaţă scurtă, suferă schimbări drastice în plan ideologic, deseori având loc abateri grave de la linia originală, iar propriile lipsuri plus organizarea haotică duc la o fărâmiţare tot mai accentuată a structurii grupului cât şi a propriilor idei care riscă să fie desconsiderate mulţumită celor care nu ştiu să le promoveze cum trebuie, chiar dacă acestea sunt în sine nobile.
Luând în considerare acest fenomen o cunoştinţă din Canada şi-a exprimat opiniile în această privinţă realizând o critică la adresa “grupurilor revoluţionare”, pe care, cu consimţământul persoanei în cauză, îmi permit să o reproduc în continuare:
Am făcut ceea ce ar putea fi numit un studiu asupra grupurilor revoluţionare (în general cele de “extremă” stângă şi dreapta) şi aşa ziselor noi mişcări politice.
În ceea ce priveşte pe cele din urmă, am fost implicat mulţi ani la rând în Partidul Libertar, atât la nivel provincial cât şi la nivel naţional. Am candidat deasemenea pentru o poziţie ministerială la nivel provincial cât şi naţional, am jucat un rol activ în problemele de administraţie şi administrare de zi cu zi, şi aşa mai departe.
În ceea ce priveşte primele feluri de grupări menţionate, am cunoscut persoane din ambele tabere cu care am discutat despre acest subiect.
Deşi aceste gânduri sunt departe de a fi în totalitate complete, iată câteva aspecte care vin în minte atunci când ne gândim la grupurile care dau greş:
Conducerea:
- Marele Conducător: Prea mare dependenţă faţă de o singură persoană care, atunci când moare/se retrage/ajunge la închisoare, ia cu sine şi mişcarea.
- Tiranul: Mulţumit să “conducă” micuţa sa camarilă, pare să uite de ce a devenit activ în primul rând.
- Incompetentul înstărit: Tipul acesta deţine sau controlează toate bunurile unui grup, dar refuză să le lase în grija unei persoane competente. Un Tiran în devenire.
Social:
- Atrofia: Grupul devine un club exclusivist cu prea puţin interes de a se mări.
- Alcool/Droguri/Infracţiuni: Cred că se înţelege de la sine.
- Personalitatea: În loc să treacă cu vederea diferenţele pe care toţi le avem pentru realizarea scopului comun, oamenii se împart în facţiuni. Deseori explicaţia oferită va fi “motive ideologice”, însă de cele mai multe ori este vorba de indivizi care nu se înţeleg între ei, persoane care sunt de părere că ele ar trebui să conducă, şi aşa mai departe.
Extern:
- Invizibilitatea: Multe grupuri rămân neobservate cu excepţia aliaţilor şi inamicilor.
- Reflecţia negativă în presă: O continuare a ideii de mai sus, grupurile ajung să fie cunoscute când se întâmplă/fac ceva negativ. (Vezi: Alcool/Droguri/Infracţiuni, de mai sus)
- Turnătorul/ Infiltratul/Agentul Provocator: Cineva pus în organizaţie cu unicul scop de a o investiga/submina. Chiar şi cele mai nesemnificative grupuri sunt luate în vizor. (În anii ‘70 patridul libertar din Ontario a fost investigat de “servicii secrete străine” pentru a determina dacă reprezintă un pericol. Serios … nu inventez chestiile astea).
Altele:
- Paranoia: Fiecare individ este un turnător/infiltrat/agent provocator … cel puţin asta crezi TU, psihopatule.
- Moartea prin succes: Cea mai mică victorie este văzută ca sfârşitul războiului. Toţi pleacă acasă.
- Factorul “Retard”: (Am folosit acest termen şi cu alte ocazii, nu văd rostul de a renunţa la el). Oamenii sunt ori needucaţi ori ignoranţi — da, există o diferenţă între cele două — însă refuză să facă ceva în acest sens … cum ar fi să lase punguţa cu iarbă şi să pună mâna pe o carte, spre exemplu.
- Internetul: O cale formidabilă de a intra în contact cu un număr mare de persoane? Probabil. Dar confortul de a fi un “revoluţionar de canapea” este greu de pus în practică într-o activitate concretă.
Acestea desigur sunt numai câteva probleme ale mişcărilor menţionate, şi în nici un caz o cercetare amănunţită; Există foarte multe alte probleme, chiar mai importante şi nemenţionate în textul de mai sus care pot fi analizate: lipsa disciplinei, selectarea membrilor, căile către putere, acţiunile întreprinse – scopul şi finalitatea lor, şi multe altele, însă m-am gândit să nu lungesc discuţia, riscând să scriu un alt articol kilometric şi obositor, şi să las problema deschisă.
Consideraţi-o un fel de “food for thought”. 
Se zice că simţul umorului este unul din acele virtuţi care ne condimentează existenţa, virtute fără de care persoanele ar fi mult mai anoste şi, de ce nu, viaţa ar fi aievea. Dar a fi glumeţ nu este chiar atât de simplu cum ar crede unii, nu-i treabă uşoară să stârneşti râsul unuia sau mai multor indivizi. Nu oricine poate fi comediant. Este un talent rar întâlnit şi destul de greu de dezvoltat.
