“Omul alb pare-se că şi-a pierdut spiritul, iar noi indienii vedem asta”

Traducere:

Punctul de vedere al unui amerindian asupra imigraţiei

De David. A Yeagley

Ca indian – descendent direct al tribului războinic Comanche “Vulturul Pleşuv” (1893-1906) – am fost întotdeauna fascinat de străini. Am admirat curajul lor imens şi hotărârea lor. Au făcut o călătorie periculoasă din ţara lor. Au învăţat o limbă nouă şi obieciuri noi, toate acestea pe un tărâm nou. Mi-au adus lumea.

(“Indian”? Desigur, multe triburi se referă la ele însele cu numele lor original. Dar asta se întâmplă numai în limba lor, şi nimeni altcineva în afară de ei înşişi nu ar înţelege la cine se referă defapt. Nu există un termen colectiv pentru “indieni” în nici o limbă a vreunui trib. Termenul modern “Native American” (n.r. nativ american), creat în anii ‘70 de stângişti, este ambiguu. Mulţi indieni nici măcar nu folosesc acest termen – numai ceea ce eu numesc “tribul universitar” îl foloseşte, adică acei indieni cu studii universitare conduşi de profesori radicali albi; şi desigur mass-media care se vrea corectă politic. Numele pe care l-am purtat pentru prima dată în ochii omului alb a fost acela de “indieni”. Asta suntem încă de pe vremea lui Columb. Aşa s-au numit cei mai faimoşi războinci ai noştrii. Credeţi-mă, amerindienii prefer termenul de “indieni”. Este specific istoriei, indiferent de originea sa. Numele acesta poartă cu sine asocierile emoţionale şi psihologice ale războinicului. Stânga, desigur, doreşte să îndepărteze asta. Hei, numiţi-mă sălbatic!)

A juca rolul de gazdă a fost dintotdeauna un obicei indian – după cum au învăţat şi pelerinii. Cu toate acestea, unii ar spune că noi indienii am fost prea primitori pentru binele nostru.

America de astăzi face aceeaşi greşeală pe care noi indienii făcut-o acum aproape patru veacuri. America primeşte prea mulţi străini. Iar noi indienii am putea ajunge să pierdem această ţară din nou. Probabili mulţi albi care au fost spălaţi pe creier de mass-media să creadă că noi indienii suntem liberalii supremi vor fi surprinşi de ceea ce zic, însă există puţine grupuri care privesc fenomenul imigraţiei în masă mai sumbru decât noi amerindienii.

Conform ProjectUSA.org, populaţia Statelor Unite se va dubla în timpul vieţii odraslelor noastre, ca rezultat direct al fluxului  masiv şi necontrolat de străini care au început să ne inunde pământurile de la promulgarea Actului Imigraţiei, din 1965.

Toţi americanii vor avea de suferit, dar indienii vor avea de suferit cel mai mult.

Nu mă refer aici la competiţia pentru slujbe, pământ, case, energie, apă şi alte resurse finite – deşi toate acestea sunt importante. Me refer la ceva mult mai profund. Distrugerea demografică a Anglo-Americii va aduce cu sine catastrofa finală a populaţiei noastre.

Care catastrofă? Catastrofa de a ne trezi într-o zi şi să realizăm că albii nu mai conduc această ţară.

Dar de ce i-ar păsa unui indian de aşa ceva? Se presupune doar că albii sunt duşmanii noştrii.

Ei bine, da, au fost. Dar ca războinici am descoperit că sunt adversari valoroşi şi formidabili. Înfrângerea este amară. Dar când îţi respecţi cuceritorul este mult mai uşor de suportat.

Dacă Anglo-America îşi va abandona pământurile negrilor, mexicanilor, asiaticilor, populaţiilor din orientul mijlociu şi altor astfel de popoare, pentru un indian ar fi ca şi cum ar pierde această ţară pentru a doua oară. Am avut timp destul pentru a ne reconcilia cu America Albă. Dar nu cunoaştem aceste popoare noi care vin. Nu am dus nici o luptă cu ei, nu am avut nici un tratat cu ei, şi nu avem vreun motiv pentru a le acorda un respect special.

Dacă situaţia va decurge în continuare în felul în care decurge astăzi, noi indenii ne-am putea trezi îngenunchind înaintea unor populaţii străine care nu i-au înfrânt vreodată pe străbunii noştrii în luptă – şi care mai mult ca sigur nici nu ar fi putut!

Noi indienii – mai ales triburile războinice precum poporul meu, Comanche – recunoaştem un spirit înrudit în protestanţii albi anglo-saxoni. Ne este asemenea în mai multe feluri decât el însuşi îşi poate da seama.

Tribul Comanche a fost unul dintre cele mai intolerante popoare indiene. Nu aveam nevoie de nimeni, fie ei albi, mexicani sau chiar alţi indieni. Când coboram ca tunetul pe câmpiile de sud-vest luam pământul pe care îl doream şi îndepărtam pe oricare alţii. Am creat viaţa pe care ne-o doream cu preţul altor populaţii.

Omul alb a făcut la fel, doar că a făcut-o la o scară mult mai mare.

În trecut, se ştie că tribul Comanche onora puterea altor popoare. Razboincii Comanche chiar adoptau băieţi albi tineri captivi, dacă aceştia dădeau dovadă de curaj şi de spirit de luptător.

În multe feluri, indienii îl văd pe alb ca pe un fel de fiu adoptiv – naiv, nesăbuit şi destructiv uneori – dar fără îndoială tăiat din acelaşi trunchi războinic ca noi înşine.

Nu îi vedem pe negrii, mexicani, asiatici, arabi şi pe alţii în aceeaşi lumină. Aceste populaţii au întradevăr propriile lor virtuţi şi tradiţii, însă nu au vreo legătură istorică cu noi. Ne sunt străini.

Dacă vor să ne conducă, trebuie să ne cucerească aşa cum a făcut şi omul alb – pe câmpul de luptă, pe calea armelor. Aceasta este singura cale onorabilă pentru un războinic.

Omul alb pare-se că şi-a pierdut spiritul, iar noi indienii vedem asta. Vedem cum abandonează această ţară altora, iar acest fapt ne umple inimile de teamă. Căci noi suntem parte din pământurile pe care el le abandonează. Ne abandonează străinilor aşa cum baronii medievali îşi abandonau şerbii când îşi vindeau pământurile.

Dar noi nu suntem şerbi, noi suntem razboinci. Şi nu ne vom supune unor popoare care nu au dus vreo luptă cu noi.

Albul trebuie să-şi recapete spiritul războinic şi să-şi redobândească pământurile.

În acea luptă voi sta alături de el şi îi voi oferi puterea pe care o deţin pentru a-i asigura victoria. Ha tu vi chat!*

* ”O vom scoate la capat” – în limba Comanche.

Sursa

 

Patriotismul american în zilele noastre

Săptămâna aceasta am avut plăcuta ocazie de a lua parte la conferinţa unui profesor universitar american, specialist în ştiinţe politice, care a avut loc la o anume universitate din Bucureşti. Personal consider că numele nu au importanţă şi prefer să nu le menţionez pentru a evita părerile preconcepute.

Aşadar după cum ziceam conferinţa a avut ca subiect principal situaţia politică, socială, economică şi militară din Statele Unite ale Americii începând cu momentul 11 septembrie 2001. Prelegerea domnului profesor a fost după părerea mea destul de pertinentă, atingând anumite puncte care în general nu prea sunt menţionate de analiştii politici, prezentând şi analizând probleme precum recenta criză economică, războiul “contra terorismului”, războiul “preventiv”, curentul neo-conservator, cât şi altele, atât din perspectiva unui specialist cât şi din perspectiva unui cetăţean american liber cugetător care pune la îndoială corectitudinea măsurilor luate de administraţia Bush.

Ceea ce m-a bucurat a fost faptul că în comparaţie cu alţi americani, profesorul menţionat a fost întradevăr obiectiv, neavând o poziţie total pro-americană (precum republicanii) dar în acelaşi timp neavând o atitudine anti-americană cum observ mai nou că e la modă (vezi exemple precum Michael Moore), exprimându-şi părerile în general fără rezerve şi punând la îndoială argumentele neo-conservatorilor în ceea ce priveşte necesitatea aşa zisul război contra terorismului şi măsurile care au fost luate pentru “apărarea cetăţenilor americani şi a patriei”.

El menţiona că odată cu atacurile de la 11 septembrie în S.U.A. a avut loc o renaştere a patriotismului în rândul populaţiei americane, alimentat de administraţia republicană în frunte cu Bush şi Dick Cheney. Aş dori să ne oprim puţin asupra acestui subiect.

Deşi au trecut deja 7 ani îmi amintesc bine evenimentele de după nefastul moment 11 septembrie, ţin minte că timp de aproape o lună de zile, dacă nu chiar mai mult, s-a făcut tam-tam aproape 24 de ore în continuu pe CNN şi Euronews cu privire la atacurile teroriştilor. America a intrat în doliu iar populaţia americană a început să revină la sentimentele patriotice care multă vreme i-au stat la bază.

Când administraţia Bush a început să menţioneze numele lui Bin Laden şi al reţelei Al-Qaeda nu mare mi-a fost mirarea când mulţi americani strigau “Război! Război!” pe fondul unei tragedii naţionale. Momentul acesta a fost bine speculat de către liderii yankei care în sfârşit găsiseră un pretext ca să atace orientul mijlociu.

O chestie interesantă pe care domnul profesor a adus-o la cunoştinţa tuturor a fost reacţia unui congresmen care i-a spus unui coleg “E perfect, în sfârşit avem ocazia de a ataca Irakul“. În mod evident acest fapt denotă adevăratele intenţii ale conducerii americane, puse în practică de vreo câţiva ani încoace şi tot din spusele profesorului amintit se pare că existau planuri în ceea ce priveşte Irakul chiar dinainte de atacurile de la WTC, planuri susţinute de către Israel, principalul “aliat” al S.U.A. din orientul mijlociu. Sincer să fiu îmi pare rău că problema implicării Israelului a fost minimalizată ca importanţă însă mi s-a părut de bun augur şi menţionarea acestui fapt care în general iscă controverse aprinse, dar cred că nu mai este un mister de multă vreme în ceea ce priveşte anumite grupuri de presiune precum AIPAC (American Israel Public Affairs Committee) .

Oricum, la nivel social s-a observat o îngrijorare majoră a cetăţenilor care până atunci credeau că America este de neatins, fapt care a dat apă la moară discursurilor patriotarde ale unor demagogi cu interese ascunse. Efectele acestor discursuri nu au întârziat să apară: Americani arborând steaguri în faţa casei, cursuri şi ore de istorie care ridicau în slăvi istoria măreaţă a pământului celor liberi şi căminul celor curajoşi, acuze de anti-americanism, intoleranţă faţă de cei care păreau să nu se alieze intereselor americane, susţinerea fără echivoc a unor idei precum aberantul război preventiv şi aşa mai departe.

Ba chiar îmi amintesc că atunci când Franţa nu a fost de acord cu intenţiile guvernului S.U.A. de a ataca Afganistanul şi Irakul, yankeii, în “pur spirit patriotic”, au vărsat la canal laptele şi vinul francez, au cerut boicotarea produselor trădătorilor francezi şi nicăieri nu mai erau serviţi “french fries”, ci “liberty fries”, în opinia mea acestea fiind dovada unui patetism patriotard care i-ar face pe “founding fathers” să se răsucească în morminte.

Dar ce se poate observa în toate aceste cazuri? Există vreun element comun? Eu zic că da, mai priviţi odată imaginea de la începutul articolului şi veţi înţelege.

Folosindu-se de noţiunea de “patriotism” liderii americani au reuşit să inducă în opinia publică ideea că oricine nu este de partea S.U.A. este un potenţial pericol, etichetând orice îndoială cu privirea la legitimitatea războiului “contra terorismului” şi în general a afacerilor americane drept anti-americanism şi, în cazul propriilor cetăţeni, trădare. Defapt, s-a mers atât de departe încât patriotismul american să fie asociat şi să se identifice cu doctrina neo-conservatoare, şi naiba să te pună să o pui la îndoială că şti ce urmează şi la ce să te aştepţi.

Stau şi mă întreb cum naiba se poate ca lumea să fi căzut în această plasă? Cât de dobitoc să fii să nu vezi, chiar şi după atacarea Irakului, că America nu este ameninţată de inamicii exteriori, ci de cei dinăuntrul său?

Nu sunt eu mare apărător al lumii islamice, sunt chiar foarte critic în privinţa ei, dar îmi spuneţi mie că Irakul reprezenta pentru America un pericol atât de mare încât a fost nevoie să intre şi să-l distrugă pe Saddam pentru a se simţi în siguranţă? Hai că o gogoaşă mai mare ca asta nici nu puteam să aud. Ba mai mult, în ţara “liberei exprimări” şi a “toleranţei” s-a ajuns la concluzia că orice este de natură musulmană trebuie stârpit, că este forţa care ameninţă temelia americană … cum s-a spus de altfel şi de Japonia, şi de Germania, şi de Uniunea Sovietică în trecut, numai că atunci era vorba de adevărate forţe mondiale. Aşadar orientul mijlociu a devenit un cuib de terorişti pe care America trebuie să-l democratizeze cu forţa, încordându-şi muşchii de super-putere mondială şi prin propriul patriotism să salveze lumea de ameninţarea teroristă.

Nu vi se pare că aceste acţiuni şi măsuri se aliniază perfect cu interesele locale ale Israelului? Mie cam aşa mi se pare, mai ales că poporul american este minţit de ani de zile în privinţa situaţiei palestinienilor şi oferă susţinere necondiţionată statului zionist Israel. Ei bine dragă, astăzi palestinienii, irakienii, afganii şi mai nou iranienii sunt cancerul care devorează temelia lumii civilizate. Nu că ar fi musulmanii nişte îngeraşi de felul lor (mai ales în Europa), dar haideţi să fim serioşi, nu se pot pune cu Europa sau America.

Aşadar cum priveşte “patriotul american modern” situaţia actuală la nivel global, rolul ţării sale şi obligaţiile sale ca cetăţean?:

• America este singura salvatoare a lumii şi apărătoare a libertăţii. PUNCT!
• A fi patriot înseamnă a fi neo-conservator şi să-ţi urmezi liderii orbeşte fiindcă ei deţin adevărul.
• A lansa războaie preventive chiar dacă nu ai destule dovezi pentru a demonstra veridicitatea argumentelor tale este o chestie cât se poate de firească.
• A sancţiona şi blama orice îndoială în ceea ce priveşte corectitudinea şi măreţia americii este o obligaţie patriotică şi a etichetă orice individ neîncrezător drept anti-american este un lucru impreativ (ştiţi voi, cum fac şi anumiţi oameni cu perciuni şi nas mare dacă începi să pui întrebări incomode).
• Şi nu în ultimul rând să te doară fix undeva de drepturile pe care însuşi tu le-ai susţinut atât vreme şi pe care le-ai numit temelia ţării tale şi valorile poporului tău este o chestie naturală în momente de criză şi război (nu cred că trebuie să dau aici decât un singur exemplu: Guantanamo).

Nu pot decât să-mi exprim indignarea în privinţa faptului că toţi liderii americani în momente de criză au bastardizat şi s-au folosit în cel mai murdar mod de nobilul sentiment al patriotismului pentru a-şi atinge scopurile, şi de asemena nu am cum să nu fiu indignat de clasa retarzilor americani care datorită aroganţei lor susţin nişte lideri care nu numai că nu le susţin interesele adevărate dar pe care îi mai şi doare undeva de cei care i-au împuternicit să ia decizii. De altfel aceeaşi chestie se observă în toată lumea, chiar şi în România, liderii se folosesc de discursuri populiste şi patriotarde pentru a-şi atinge scopurile murdare fără să le pese defapt de istoria, siguranţa şi binele poporului lor. E de-a dreptul strigător la cer şi mai mai că îmi vine să vomit când văd astfel de manifestări mârşave şi de prost gust.

Patriotismul înseamnă dedicaţie, dragoste, sacrificiu, respect, onoare, curaj, loialitate, nu ceea ce vor unii lideri să pară, credinţă oarbă în cei care te conduc, iar acest fapt este valabil pentru fiecare naţiune de pe pământ.

De spus ar mai fi multe dar simt că mă întind prea mult, aşadar mă voi opri aici, însă nu înainte de a va aminti că astăzi este ziua armatei şi că merită să ne amintim măcar odată pe an de bravii soldaţi ai armatei române care pe parcursul a sute de ani au luptat pentru pământul pe care trăim şi pentru poporul lor.

Cinste şi glorie lor, tuturor eroilor!